Brand moldovenesc

Cândva, prin anii ’90 (da, eu mai țin minte și așa timpuri) mama a primit salariu în produse alimentare. Probabil că așa au vrut stelele și gorono-ul (Direcția Învățămînt, Tineret și Sport, acum) ca anume în acea lună, produsele să fie de la combinatul de carne. Datorită acelor vremuri nefericite fericite, acum am una din cele mai frumoase amintiri din copilărie. Ion Creangă cu Humuleștii, eu cu conservele.

Nu voi povesti de data aceasta despre copilăria mea fericită de la sfîrșitul anilor 90, voi scrie despre un singur episod, care are legătură directă cu tema de azi.

Impertinenţa neagră a unui ministru alb

Pe 3 martie m-am simţit negru. La noi la Universitate a fost un Om Alb. Mult mai alb decât eu. Nu, nu a fost Alba ca Zăpada, a fost ministrul nostru de Interne Victor Catan. Poliţistul-şef, într-adevăr, vorbea de parcă ar fi cel mai alb dintre cei prezenţi în coliba căpeteniei tribului „Universitatea de Stat din Bălţi”. O faţă acră şi arogantă, vorbe seci şi uzate, aceasta este o formulă potrivită pentru un om alb de la Chişinău într-o discuţie cu noi, aborigenii provinciali. În fine, nu e treaba noastră, a negrilor, să discutăm comportamentul stăpânilor albi, noi ne vom ocupa cu ale noastre.

Unde am umblat eu astă toamnă

Daca cineva va intra pe acest blog să afle pe unde am umblat 2 zile (29-30 sept) şi din ce cauza nu am vizitat univeristatea,

Eu am stat în fotoliul lu’ Ghimpu

Ieri am fost la Chişinău. În mândra capitală a Patriei mele.

Am fost la Jurnal,  Radio Vocea Basarabiei şi la Palatul Republicii.

Despre Jurnal trust media şi Vocea Basarabiei nu voi spune nimic azi, însă, despre Palatul Republicii, unde lucrează Parlamentul – oleacă!

O clădire mai mare, somptuasă şi de o frumuseţe barbară nu am mai văzut pe plaiurile noastre mioritice!

Deşi nu are minarete şi cupole aurite, clădirea se pare că ar fi în Samarkand sau Buhara. Goblenuri strălucitoare imense, sfere de sticlă cafenie suspendate între scări, condelabruri de zeci de metri în diametru şi înălţime de vreo 2 etaje, sculpturi din lemn peste tot unde se poate şi în sfârşit un parchet de excepţie (după cum a spus gazda, deşi, n-am vazut nimic excepţional acolo. Dar nici nu sunt expert în aşa domeniu) şi muuuuuuuulte alte lucruri pe care nu le pot descrie (inclusiv aerul care mirosea a supă şi carne prăjită).

În afară de toate acestea, directorul Palatului ne-a permis să stăm în fotoliile deputaţilor! Normal că nimeni nu s-a aşezat în sală.

Eu primul am ajuns în fotoliul tri-preşedintelui Mihai Ghimpu!  Iaca aşa! Deacum îs om mare!

Eu îs acel spre care arată săgeata roşie, iar în dreapta – adjuncţii mei! .

Vot i skazke koneţ, a kto sluşal – maladeţ!

P.S. Cine vrea un autograf sau pur şi simplu să dea mâina cu mine, scrieţi cereri în comentarii!

O lumânare la monumentul lui Ştefan

HotNews

Într-o zi de aprilie, cineva a pus pe o basma albă o lumânare la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din faţa Primăriei Bălţi. Lumânarea a ars doar câteva minute, după care s-a stins în bătaia vântului.

Ştefan mai este viu în memoria urmaşilor, nu numai în zilele de sărbătoare…

HotNews

Un post mai puţin decent (cam 80%)

Continuăm seria povestirilor povestite şi relatărilor relatate.

Am fost azi pentru prima dată în McDonald’s – ul moldovenesc. Nu prea se deosebeşte de cel american şi cel rusesc (nu e de mirare). De menţionat sunt alte lucruri:

1. Asortimentul berii e mai mult decât sărac – Chişinău Blondă şi Efes. Cam slab… De ce nu e Warsteiner, Kozel etc.???

2. Cel mai remarcabil. Veceul e încuiat cu o lăcată cu cod. (da, nu sună bine. Citiţi în gând! )

Hristos a Înviat!

Azi nu voi bate capul cititorilor (puţini, da’ câţi sunt) cu prostii de tot felul. Voi poesti o povestire şi relata o relatare (am furat textul de la Moldova1).

Am  fost azi-noapte la biserică. De fapt, nimic deosebit, ca în fiecare an. Dar, a fost ceva… După ce norodu s-o aşezat în rânduri, cum se cade, şi aştepta cuminte ca preotul să le stropească cu agheazmă, lângă mine s-au instalat două domnişoare, de vreo 20-25 (aşe se părea în întuneric). Totul era bine, dacă nu ar fi mirosul foarte putenic de fum. Nu ştiu dacă se cuvine să vii aşa la biserică, dar totuşi nu e în competenţa mea să le judec. De altfel, ele m-au salvat de vreo 3 ori – mi se stingea lumânarea. Ce m-aş fi făcut fără bricheta lor?! Erau foarte amabile. Poate nici n-au fumat? Era fum de la vreun rug? …

Iată, puţin câte puţin, ne apropiem de apogeul povestirii mele povestite, relatării relatate şi a istoriei istorisite.

Când, în sfârşit,  se apropia preotul, cu exclamări fericite “Hristos a Înviat!”, “Христос Воскресе!”, niciun suflet stropit cu apă sfântă nu i-a răspuns “Adevărat a Înviat!”, şi nici “Воистину Воскресе!”. După ce a trecut vreo 10 oameni, preotul n-a mai rezistat şi a zis (chiar în dreptul meu): “Nu-s nici români aicea, nici ruşi nu-s!”. La ce eu, mândru, am strigat (deja pregătit) “Adevărat a Înviat!”.

Morala. Chiar, la noi nu sunt nici români, nici ruşi nu sunt. De ce oare?

P.S. Ultima mea întrebare patetico-retorică nu se referă numai la întâmplarea întâmplată azi-dimineaţa la biserică. (Nu ştiu ce smile-ik să pun aici. sau )